[0:21]Rolul sinodadelor ecumenice în formularea și trăirea dreptei credințe.
[0:37]Sinodul ecumenic este o întrunire a reprezentanților bisericii creștine din întreaga lume, prin care a lucrat puterea sfințitoare a Duhului Sfânt, pentru a formula adevărata învățătură de credință, morală sau disciplină a bisericii lui Hristos. Organizatorii sinoadelor. Sinoadele ecumenice au fost convocate de împărații bizantini ai timpului respectiv, la îndemnul patriarhilor de Constantinopol, din dorința de a asigura atât pacea și liniștea bisericii, cât și a Imperiului. O dovadă în această privință sunt cuvintele împăratului Constantin cel Mare din deschiderea Sinodului I Ecumenic. În ce mă privește pe mine, am socotit că tulburarea împotriva bisericii lui Dumnezeu este mai periculoasă decât orice război și orice luptă groaznică. Iar aceasta mă întristează mai mult decât treburile din afară. Scopul sinoadelor ecumenice. Scopul principal al sinoadelor a fost combaterea ereziilor apărute, precizarea adevărurilor de credință și morală și stabilirea unor reguli de disciplină bisericească. Valoarea sinoadelor a rămas neatinsă până în ziua de azi, deoarece ele au formulat sub inspirația Duhului Sfânt, principalele învățături de credință ale bisericii. Timpul și locul susținerii sinoadelor ecumenice. Sinoadele ecumenice au fost în număr de șapte și s-au ținut în Imperiul Bizantin Ortodox. Niceea, Sinodul I, anul 325. Constantinopol, Sinodul al doilea, anul 381. Efes, Sinodul al treilea, anul 431. Calcedon, Sinodul al patrulea, anul 451. Constantinopol, Sinodul al cincilea, anul 553 și Sinodul al șaselea anii 680, 681. Niceea, Sinodul al șaptelea, anul 787. Arianismul, Sinodul I Ecumenic. Primii creștini au căutat adevărul credinței cu inima. Mai târziu învățații deveniți creștini au căutat să înțeleagă adevărurile noi credințe și cu mintea. Ei s-au străduit să explice diverse probleme teologice și în special dogma Sfintei Treimi. Aceasta a dat naștere unei mari erezii, arianismul în secolul al IV-lea. Prin anul 320 în orașul Alexandria, Egipt, trăia un preot cu numele Arie. Cu mintea sa omenească, preotul Arie încerca să pătrundă până și cele mai adânci învățături de credință ale Sfintei Biserici. Astfel cugetând la învățătura despre Dumnezeu Fiul, el a căzut într-o rătăcire gravă. În greșeala sa, Arie învăța că Domnul nostru Iisus Hristos nu ar fi Dumnezeu adevărat, de aceeași ființă și deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl, nici veșnic, ci este numai cea dintâi creatură a lui Dumnezeu, creată din nimic prin care Dumnezeu a făcut lumea. Aceasta a fost și este o învățătură de credință greșită, o erezie. Arie însuși era un eretic. Ereticul Arie și-a răspândit erezia sa în mai multe părți și a reușit chiar să-și strângă o seamă de prieteni și adepți. Văzând aceasta, sfinții episcopi ai Bisericii Ortodoxe, au început să combată erezia ariană. Împăratul Constantin cel Mare le-a venit și el în ajutor. La îndemnul lui, episcopii din toată lumea creștină de atunci, au convocat un Sinod, primul Sinod Ecumenic. Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sinodul I Ecumenic a avut loc în orășelul Niceea din Asia Mică, la anul 325. Au participat 318 Sfinți Părinți episcopi. Au participat episcopi din toate regiunile, unii adânciți în bătrânețe și evlavie, alții încărcați de înțelepciune, iar alții purtând încă pe trupurile lor urmele chinurilor la care fuseseră supuși pentru mărturisirea lui H Hristos. Primul Sinod Ecumenic a combătut din temelie erezia lui Arie și a arătat că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, este veșnic și de o ființă Tatălui. El este născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Sfântul Sinod Ecumenic a stabilit limpede învățătura aceasta în primele șapte articole din Simbolul credinței. Diaconul Atanasie din Alexandria a lucrat cu înțelepciune de la Dumnezeu, la această așezare lămurită. El este așezat în rândul sfinților. Sinodul a mai reglementat: Unu, stabilirea datei Paștelui. Sfintele Paști se prăznuiesc în toată lumea creștină în prima duminică după Lună Plină, care urmează echinocțiului de primăvară. Ele nu pot fi serbate în aceeași zi cu Paștele evreilor. Doi, o hotărâre de seamă a adoptat acest sinod și cu privire la căsătoria preoților Bisericii noastre. Pot să se căsătorească, dar o singură dată și înainte de a fi hirotoniți, sfințiți. Ei sunt liberi să trăiască și necăsătoriți, dar îndatorirea aceasta trebuie să o respecte întreaga viață. Un episcop foarte bătrân pe nume Pafnutie a lămurit această problemă evidențiind însemnătatea tainei cununiei. Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic au hotărât toate acestea sub insuflarea Duhului Sfânt. De aceea hotărârile lor de credință sunt fără de greșeală și nu pot fi schimbate niciodată. Ele sunt veșnice. Cine va îndrăzni să le strice, va cădea sub blestemul Bisericii. Sinodul al Doilea Ecumenic de la Constantinopol, anul 381, erezia lui Macedoniu. Puțin după anul 325, Sfânta Biserică s-a confruntat cu o altă erezie în care căzuse episcopul Macedoniu din Constantinopol. Acesta învăța nu numai că Duhul Sfânt este inferior Tatălui și Fiului, ci și că e o creatură și o făptură creată prin Fiul. Macedoniu era înzestrat cu darul vorbirii alese și de aceea a reușit să-i câștige de partea sa pe mulți creștini de seamă. Printre aceștia erau chiar și câțiva episcopi. Luptătorii contra Duhului Sfânt au fost numiți după termenul grecesc pneumatomahi. Erezia lui Macedoniu trebuia combătută și stirpită. Atanasie cel Mare, episcopul de atunci al Alexandriei, porni lupta. I s-au alăturat și alți apărători ai dreptei credințe. Era în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare. Acesta văzând neliniștea creată de noua erezie, a convocat al doilea Sinod Ecumenic. Lucrările s-au deschis la 1 mai, anul 381 la Constantinopol și a durat până la 9 iulie 381. La acest sinod au participat 150 de episcopi din provinciile orientale ale Imperiului Roman și câțiva din Dieceza Macedonia. Al doilea Sinod Ecumenic l-a combătut pe ereticul Macedoniu și a stabilit învățătura despre Duhul Sfânt în următoarele cuvinte: Cred și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care le din Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, care le a grăit prin prooroci. Tot atunci au fost alcătuite și ultimele cinci articole din Simbolul Credinței, ajungându-se la 12, așa cum le rostim și în ziua de azi. Fiindcă s-a alcătuit în cadrul Sinoadelor ecumenice de la Niceea și de Constantinopol, Simbolul Credinței se numește Niceo Constantinopolitan. Biserica noastră Ortodoxă îl păstrează și îl mărturisește fără nicio schimbare. Simbolul de Credință Niceo Constantinopolitan sau Crezul creștinului. Cred întru unul Dumnezeu Tatăl atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, s-a pogorât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și s-a făcut om. Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi. Și s-a înălțat la ceruri și șade de a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece vii și morții, a cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin. Sfântul Vasile cel Mare a combătut temeinic pe ereticii pneumatomahi, în lucrarea contra lui Eunomiu și în lucrarea despre Duhul Sfânt în care apără dumnezeirea Duhului Sfânt. Noi trebuie să mărturisim că Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt Dumnezeu. Duhul Sfânt este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul. Hotărârile Sinodului II Ecumenic. După cum se constată din primul canon al Sinodului, Părinții sinodali au confirmat și reîntregit hotărârile dogmatice ale Sinodului I Ecumenic și au rostit anatema contra ereziilor ivite până atunci în Biserică și anume: arieni, eunomieni, pneumatomahi, sabelieni, marcelieni, fotinieni, apolinariști. Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, anul 431, Nestorianismul. Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes a pus în discuție învățătura călugărului Nestorie, care susținea că în Hristos există două persoane. Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii și persoana umană a lui Iisus Hristos, cu care s-a născut ca om din Fecioara Maria. Această idee eretică despre existența a două persoane în Iisus Hristos ducea la afirmația că Dumnezeu Tatăl a avut doi fii. Consecința acestei erezii era că Fecioara Maria nu l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite a fi numită Născătoare de Dumnezeu. Ci ea a născut pe omul Hristos și de aceea trebuie numită Născătoare de om. Un merit deosebit în combaterea ereziei nestoriene l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei. El a scris cinci cărți pentru combaterea blasfemiei lui Nestorie. Părinții sinodali în număr de 198, luând ca bază cele 12 anatematismene ale Sfântului Chiril și alte texte din scrierile sfinților părinți, în special din scrierile Sfântului Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz și Grigore de Nisa, au declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu.
[14:13]De aceea Fecioara Maria merită cu adevărat să fie numită Născătoare de Dumnezeu. Părinții prezenți la Sinod au vestit că dușmanii Fecioarei Maria au fost înfrânți. Se părea că după condamnarea ereziei nestoriene, lumea creștină se va bucura de pace și liniște. Dar nu s-a întâmplat așa, căci în curând a apărut o nouă erezie. Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, anul 451, monofizismul. Eutihianismul sau Monofizismul este erezia al cărei nume provine de la Eutihie. El exagera așa de mult unirea celor două firi divine și umană în persoana Mântuitorului Hristos, afirmând că după întruparea sa din Fecioara Maria, Iisus Hristos a avut doar o singură fire, firea dumnezeiască, deoarece firea omenească a fost absorbită în întregime de firea sa dumnezeiască și a dispărut complet, așa după cum o picătură de apă se pierde în imensitatea mării. După afirmația lui Eutihie, Mântuitorul a avut o singură fire, firea dumnezeiască și o singură persoană. Iar trupul său a fost dumnezeiesc și nu omenesc. Consecința ereziei monofizite este că dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe lângă firea dumnezeiască și firea omenească completă pe care a primit-o la întrupare din sânul Fecioarei Maria, atunci se anulează întreaga lucrare de răscumpărare a omului. Fiindcă numai Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, devenit om real, consubstanțial, de o ființă cu noi oamenii, putea duce neamul omenesc la mântuire. Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, anul 451, a condamnat erezia monofizită, care susținea că în Hristos există o singură persoană și o singură fire divină. În ședința a cincea, din 22 octombrie 451, Părinții sinodali au definit doctrina ortodoxă a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos prin următoarea mărturisire de credință: Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții pe unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate. Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după umanitate, fiind întru toate asemănătoare nouă în afară de păcat. Dumnezeu s-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, după dumnezeire. Iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu.
[17:34]Unul și același Hristos, Fiu, Domn, unul născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat și neschimbat și neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoane. Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 553. În timpul disputelor trinitare, referitoare la dogma Sfintei Treimi și hristologice, referitoare la persoana Domnului Iisus Hristos, lucrările scriitorului Origen au fost invocate deseori provocând mari divergențe referitoare la ortodoxia lor. În lucrările sale, Origen a strecurat multe erori dogmatice. Pentru a curma certurile interminabile dintre origeniști și antioregeniști, împăratul Iustinian, anii 527, 565, a alcătuit în 543 un tratat teologic, prin care condamna nouă propoziții din scrierile lui Origen, tratat adresat Patriarhului Mina al Constantinopolului, anii 536, 552, publicat sub forma unui edict pe care îl trimisese tuturor scaunelor patriarhale.
[19:01]Origen este nominalizat printre marii eretici. Condamnarea dată de împăratul Iustinian a fost confirmată după 10 ani în 553 de Sinodul al V-lea Ecumenic. Sinodul al V-lea Ecumenic și-a deschis lucrările la 5 mai, anul 553, în sala Sfintei Sofia din Constantinopol. În ședința a opta din 2 iunie au fost condamnate cele trei capitole, pentru că ele răspândeau învățături greșite, care vătămaul foarte mult Biserica cea drept măritoare. Întâi: Teodor, episcop de Mopsuestia, anii 392, 428, persoana și opera. Doi: scrierile lui Teodoret de Cir, 433, 458, contra Sfântului Chiril al Alexandriei și contra Sinodului III Ecumenic. Trei: scrisoarea episcopului Ibas de Edesa, 435, 457, adresată episcopului Maris de Ardașir în Persia, contra Sfântului Chiril. Totodată au fost anatematizați din nou Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen. Monotelismul. Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol, anii 680, 681. Monotelismul. Între 612 și 628, purtând un război crâncen împotriva perșilor, împăratul Heraclie, 610, 641, s-a convins de pericolul monofizit și trebuia să găsească un compromis dogmatic pentru împăcarea lor cu Ortodoxia.
[20:57]El credea că pentru acest scop, îl va ajuta învățătura monoenergistă, ivită în jurul anului 600 în Egipt, despre o singură voință și o singură energie în persoana lui Iisus Hristos. În 622, câțiva conducători monofiziți, i-au inspirat împăratului Heraclie, ideea că ei ar cădea de acord cu Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon, dacă ortodocșii ar admite concepția monoenergistă, potrivit căreia în Hristos sunt două naturi, divină și umană, dar nu și două voințe și energii. Ci numai o singură voință și o singură energie, deoarece voința și energia umană sunt absorbite cu totul în voința și energia divină.
[21:41]Din această concepție greșită s-a născut erezia monotelită, sau monotelismul. Împăratul Heraclie a dat în 638 un Edict de Credință, numit ehthesis, expunere, prin care declara că în Iisus Hristos există numai o voință. Ortodocșii protestară contra Edictului. În fruntea apărătorilor credinței ortodoxe se afla Sfântul Maxim Mărturisitorul, anul 662, fost secretar al împăratului Heraclie, iar din 630, monah. Pentru că Sfântul Maxim a mărturisit cu ardoare credința ortodoxă, a suferit chinuri grele, tăindu-i se limba și mâna dreaptă, ca să nu mai poată vorbi și scrie contra ereziei monotelite. În 662, Sfântul Maxim în vârstă de 82 de ani a fost întemnițat și a murit în chinuri grele la 13 august, anul 662. Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol. Împăratul Constantin al IV-lea, Pogonatul, a convocat Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol. Sinodul s-a deschis la 7 noiembrie 680 și s-a încheiat după 18 ședințe, la 16 septembrie 681. Au participat 174 de episcopi. Un rol important în lucrările Sinodului l-a avut Patriarhul Gheorghe al Constantinopolului. Părinții sinodali au anatematizat susținătorii ereziei monotelite, apoi în prezența împăratului au citit hotărârea dogmatică despre raportul celor două voințe și celor două energii, sau lucrări din persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. Mărturisim de asemenea că în Hristos există, așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți, două voințe și două lucrări, care sunt unite între ele în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Cele două voințe ale Sale nu sunt opuse, așa cum pretinde în mod neevlavios ereticii. Ci voința sa omenească, fără să se opună, se supune voinței dumnezeiești atotputernice. Noi mărturisim că în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, există și lucrări naturale, unite între ele în chip neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat. Fiecare dintre cele două firi lucrează ceea ce îi este propriu fiecăreia. Astfel, Sfinții Părinți privind la Sinoadele Ecumenice desfășurate până atunci și povățuiți de Duhul Sfânt, au mărturisit că în Hristos există două voințe, dumnezeiască și omenească și două lucrări, dumnezeiască și omenească, unite între ele și aflate într-o desăvârșită conlucrare. După semnarea mărturisirii de Credință, semnată și de împărat, membrii Sinodului au adresat împăratului o cuvântare de mulțumire, iar împăratul a declarat hotărârile Sinodului obligatorii pentru toți creștinii, avertizând pe cei ce nu le vor recunoaște că vor fi pedepsiți aspru. Astfel erezia monotelită, care a tulburat Biserica mai mult de o jumătate de secol, a fost înfrântă, iar pacea a fost restabilită în sânul Bisericii. Iconoclasmul, Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, anul 787. În secolul al VIII-lea, Biserica a fost greu tulburată de încercarea unor împărați bizantini de a înlătura cultul icoanelor, dezlănțuind o persecuție contra clericilor și credincioșilor care le venerau. Această luptă contra icoanelor este cunoscută în istorie cu numele de iconoclasm, de la cuvintele grecești icoană și sfărâmare, adică sfărâmarea icoanelor. Este ultima criză ivită din erezia monofizită, care interzicea icoana Mântuitorului, negându-i firea umană, iar divinitatea, spuneau ei, nu poate fi zugrăvită în culori materiale. Primul împărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul, anii 717, 740. El a dat poruncă să fie înlăturate sfintele icoane din Biserici. Măsura imperială a scandalizat și a dat naștere la tulburări în sânul credincioșilor. Lupta contra icoanelor a continuat cu o mai mare furie sub fiul lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea Copronomul, cel cu numele de gunoi și Leon al IV-lea Hazarul. La porunca acestor împărați, sfintele icoane au fost ridicate de prin biserici și de prin casele creștinilor și au fost arse sau distruse prin piețe și prin târguri. În locul icoanelor, împăratul Constantin al V-lea a dispus ca Bisericile să fie împodobite cu tablourile împăratului și cu diferite picturi din natură, scene profane, spre exemplu, curse de cai, scene de vânătoare, scene teatrale și de război și podoabe geometrice. Împotriva iconoclaștilor, adică a profanatorilor de icoane, s-au ridicat apărătorii și cinstitorii sfintelor icoane. Numărul apărătorilor era foarte mare. Între ei erau mai ales mulți călugări sau pustnici, care cutreierau sate și orașe și propovăduiau dreapta credință cu privire la cinstirea sfintelor icoane. În lupta aceea, numărul martirilor a sporit. Mulți apărători ai dreptei credințe s-au ales cu urechile tăiate, cu ochii scoși, ori cu mâinile smulse din umeri. Multor călugări li s-au ungea trupul cu rășină și li se dădea foc. Unii dintre ei erau loviți în cap cu sfintele icoane și omorâți fără frică de Dumnezeu și fără rușine de oameni. Într-o apărare icoanelor a scris în deosebi Sfântul Ioan Damaschin. Monah și teolog renumit, el a respins afirmația iconoclaștilor precum că venerarea icoanelor este o reînviere a idolatriei, demonstrând că icoana este un simbol și mijlocitor al sfântului reprezentat pe ea. Reprezentarea icoanei, după afirmația Sfântului Ioan Damaschin, trebuie pusă în legătură cu dogma hristologică a celor două firi, dumnezeiască și omenească, deoarece prin zugrăvirea Domnului Iisus ca om, se confirmă realitatea întrupării și a trăirii sale în trup printre oameni. Astfel icoana are un rol multiplu.
[28:27]Unu, estetic de a împodobi locașul Sfânt și casele creștinilor. Doi, pedagogic de a învăța din istoria Bisericii. Trei, latreutic de a însoți cultul divin și haric, de a mijloci harul divin. Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787. După moartea timpurie a împăratului Leon al IV-lea, tronul Bizanțului a revenit fiului său minor, un copil de 10 ani, Constantin al VI-lea Porfirogenetul, anii 780, 797. În timpul minoratului său, sarcinile imperiului au revenit mamei sale, Irina, care oficial a împărțit tronul cu fiul său. Cu multă abilitate și dreptate, ea a permis cultul icoanelor. Împărăteasa Irina a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic, care s-a desfășurat la Niceea între 24 septembrie și 13 octombrie, sub președinția Patriarhului Tarasie. Au participat la Sinod între 330 și 367 de episcopi. În ședința a șaptea, Părinții sinodali, orientându-se după scrierile Sfântului Ioan Damaschin, au emis următoarea hotărâre dogmatică: Hotărâm cu toată responsabilitatea și grija ca, după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoare cruci, tot așa, să se zugrăvească sfintele icoane în culori, mozaic și pe alte materiale potrivite, în Sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe vase și pe veșminte sfinte, atât icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, cât și icoanele îngerilor și ale tuturor sfinților.
[30:23]Căci cu cât chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului, sfinților, îngerilor sunt privite continuu prin înfățișarea icoanei, cu atât și cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea și dorirea prototipuri lor. Căci cinstirea icoanei trece la prototipul ei și cel ce se închină icoanei, se închină prin ea Sfântului al cărui chip este zugrăvit pe ea. Părinții sinodali au hotărât: Este permis, folositor și chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane religioase. Acestor icoane sfinte însă nu li se dă adorare, închinare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerare sau cinstire. Și aceasta se reduce la persoana înfățișată pe icoană, iar nu la materia icoanei sau la chipul de pe ea. Trebuie să știm că sfintele icoane au fost totdeauna cinstite de către adevărații creștini. Ele ne înlesnesc pătrunderea învățăturilor sfinte și ajută mintea și sufletul nostru să se înalțe mai ușor către Dumnezeu și către Sfinții Bisericii. Pentru neștiutorii de carte, ele sunt de un și mai mare ajutor. Însă după moartea împărătesei Irina, lupta împotriva icoanelor a reînceput la îndemnul împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul, anii 813, 820. Mai târziu sub domnia Sfintei împărătese Teodora, cinstitorii sfintelor icoane au ieșit învingători pentru totdeauna. Ea a convocat din nou Sinodul la anul 842 în Constantinopol. Acest Sinod este însă numai faza etapa a doua a celui din 787 și el a întărit hotărârea adusă atunci cu privire la cinstirea sfintelor icoane. Părinții sinodali au declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au rostit anatema asupra tuturor iconoclaștilor. La sfârșit, sinodalele au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor în decursul istoriei. Textul acesta și al tuturor dogmelor Bisericii a intrat apoi într-un sinodicon special spre a fi citit în întreaga Biserică, în prima duminică din Postul Sfintelor Paști, numită Duminica Ortodoxiei, ca amintirea biruinței ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. De aceea, întâia duminică din Postul Paștelor se numește de atunci încoace Duminica Ortodoxiei și o serbăm în fiecare an cu mare cinste. Importanța Sinoadelor Ecumenice. Biserica Ortodoxă atribuie o importanță deosebită celor șapte sinoade ecumenice, deoarece hotărârile și canoanele lor constituie un izvor de mare preț pentru Credința, morala și disciplina bisericească. De care gândirea creștină va trebui să țină seama în toate timpurile.
